Asa dar...
Nimic deosebit, curg ca mierea pe felia de pâine a vieţii. Care urmează să cadă pe jos, pe partea unsă cu unt. Dar asta e altă poveste. Ce facem, vorbim de mâncare acum ?
N-am mai scris pentru că mi-a fost foame, asta era ideea de fapt, şi mi-a fost foame pentru că mi-am încordat prea mult idioţii de bicepşi ca să muncesc şi să nu mor de foame. N-am murit, dar nu moartea este “the ultimate proof” că alegerea a fost proastă. Gata, ajunge despre mine, să începem să vorbim, draqlui, despre altceva.
Eu de felul meu sunt leneş, dar ambiţios cumva, cel puţin aşa îmi zice unul-altul, chiar şi EA, şi tot mă gândesc de-o vreme să mă autoeduc să-mi impun să-mi umplu timpul iar când sunt eu, singur cuc, să m-apuc draq' de treabă, orice lucru constructiv, să-mi fac un orar, un plan şi să scriu ca prerogativ ce m-o duce şi pe mine capu-n ziua cu pricina, cu condiţia să-mi scoată din flascheţe-adrenalina.
Am luat rindeaua şi am încercat să-mi descrunt fruntea şi să-mi descordez muşchii feţei. Fără succes.
Am tot experimentat pe aşa zisul meu blog felurite feluri de exprimare şi de aşa zisă literatură, astfel încât acum m-am hotărât să fac astfel: să mă repet cât mai flagrant şi mai des, astfel încât la următorul post serios să evit această greşeală considerată des flagrantă de criticii serioşi. Încât acest post nu este despre ceva anume, ci despre încercarea mea de a îmi repeta în aşa hal ideile, încât să ajung astfel într-un punct din care când privesc înainte să văd că am tot experimentat pe aşa zisul meu blog felurite feluri de exprimare, iar când privesc înapoi să văd că am blog pe aşa zisul meu experiment, cu felurit exprimate idei, ceea ce mă va scuti în continuare de declararea vreunui scop atunci când mă hotărăsc să scriu o postare astfel încât să nu suscite interesul nici măcar al feluritelor mele personalităţi.
În limitatul meu univers, în care am reusit să-mi formez niste păreri...duh...limitate, 39 de ani este o vârstă. Critică. Intrapolând, este vârsta la care ori te resemnezi cu ideea că nu mai poţi fi în centrul atenţiei, şi te refugiezi în table sau, respectiv, croşetat, ori înnebuneşti şi te refugiezi în fluxuri de salivă cu talent de pictori pe poliester sau, respectiv, în încuviinţări involuntare punctate de zâmbete tâmpe în faţa prietenelor imaginare. Generic vorbind. Există însă şi o a treia categorie - anumite exemplare care se întâmplă să vină la anumite ore în anumite locuri în care se întâmplă să fiu şi eu şi să nu se mai oprească din vorbit, ţinând cu tot dinadinsul să-ţi demonstreze că buna creştere nu te va lăsa să-i oferi cuvenita călcare cu compresorul înainte şi-napoi, înainte şi-napoi, pe omuleţ. Se bazează pe faptul că buna creştere este o obeză cu şuncile atârnânde, pe care mai bine o urmezi, decât să o ocoleşti.
Asa dar...sunt fericit si ma simt bine si ii arat "dejetul" mislociu vietii din urma!
N-am mai scris pentru că mi-a fost foame, asta era ideea de fapt, şi mi-a fost foame pentru că mi-am încordat prea mult idioţii de bicepşi ca să muncesc şi să nu mor de foame. N-am murit, dar nu moartea este “the ultimate proof” că alegerea a fost proastă. Gata, ajunge despre mine, să începem să vorbim, draqlui, despre altceva.
Eu de felul meu sunt leneş, dar ambiţios cumva, cel puţin aşa îmi zice unul-altul, chiar şi EA, şi tot mă gândesc de-o vreme să mă autoeduc să-mi impun să-mi umplu timpul iar când sunt eu, singur cuc, să m-apuc draq' de treabă, orice lucru constructiv, să-mi fac un orar, un plan şi să scriu ca prerogativ ce m-o duce şi pe mine capu-n ziua cu pricina, cu condiţia să-mi scoată din flascheţe-adrenalina.
Am luat rindeaua şi am încercat să-mi descrunt fruntea şi să-mi descordez muşchii feţei. Fără succes.
Am tot experimentat pe aşa zisul meu blog felurite feluri de exprimare şi de aşa zisă literatură, astfel încât acum m-am hotărât să fac astfel: să mă repet cât mai flagrant şi mai des, astfel încât la următorul post serios să evit această greşeală considerată des flagrantă de criticii serioşi. Încât acest post nu este despre ceva anume, ci despre încercarea mea de a îmi repeta în aşa hal ideile, încât să ajung astfel într-un punct din care când privesc înainte să văd că am tot experimentat pe aşa zisul meu blog felurite feluri de exprimare, iar când privesc înapoi să văd că am blog pe aşa zisul meu experiment, cu felurit exprimate idei, ceea ce mă va scuti în continuare de declararea vreunui scop atunci când mă hotărăsc să scriu o postare astfel încât să nu suscite interesul nici măcar al feluritelor mele personalităţi.
În limitatul meu univers, în care am reusit să-mi formez niste păreri...duh...limitate, 39 de ani este o vârstă. Critică. Intrapolând, este vârsta la care ori te resemnezi cu ideea că nu mai poţi fi în centrul atenţiei, şi te refugiezi în table sau, respectiv, croşetat, ori înnebuneşti şi te refugiezi în fluxuri de salivă cu talent de pictori pe poliester sau, respectiv, în încuviinţări involuntare punctate de zâmbete tâmpe în faţa prietenelor imaginare. Generic vorbind. Există însă şi o a treia categorie - anumite exemplare care se întâmplă să vină la anumite ore în anumite locuri în care se întâmplă să fiu şi eu şi să nu se mai oprească din vorbit, ţinând cu tot dinadinsul să-ţi demonstreze că buna creştere nu te va lăsa să-i oferi cuvenita călcare cu compresorul înainte şi-napoi, înainte şi-napoi, pe omuleţ. Se bazează pe faptul că buna creştere este o obeză cu şuncile atârnânde, pe care mai bine o urmezi, decât să o ocoleşti.
Asa dar...sunt fericit si ma simt bine si ii arat "dejetul" mislociu vietii din urma!
Comentarii
Trimiteți un comentariu